Dislexo-disgrafia. Varietate, cauze, depistare
(multumiri pentru acest material d-ului Philippe Roux - director fondator al centrului experimental " Les Lavandes " (France), d-nei Eva Bartok, Asociaţia Româna pentru Copii Dislexici Tg-Mures, d-nelor Angela Ioan si Anamaria Ungureanu pentru tarducere si supervizare)
- VARIETATE DE TIPURI ŞI DE INTENSITǍŢI
♦ Pe fondul unei inteligențe normale, dislexicul se caracterizează printr-un “profil” de funcționare cerebrală diferit de “standard” în privința limbajului, dar fără o alterare la nivel general a celorlalte competențe.
Inteligența dislexicului nu este mai slab dezvoltată; ea este organizată în mod diferit .
Dar, din cauza multitudinii factorilor, dislexia nu este un fenomen omogen.
Există tipuri diferite de dislexie/ disgrafie/ disortografie, ce se diferențiază prin modul în care se realizează „tratarea defectuoasă” a informației, repartiția şi intensitatea tulburărilor (ușoare, medii, majore sau severe).
♦ Majoritatea dislexiilor/ disgrafiilor se manifestă încă din clasele primare, moment în care copilul ia contact cu lectura. Dar unele dintre ele pot trece multă vreme neobservate. În clasele ulterioare poate ieși la iveală o dislexie care fusese până atunci compensată prin eforturi și strategii personale, sau pot să se reactiveze dificultățile unei dislexii care părea depășită. Aceasta înseamnă că de fapt copilul a trecut la un nou palier de complexitate a limbajului scris (inclusiv a conținutului acestuia) superior celui pe care reușise până acum să și-l asume sau să-l compenseze.
♦ Tulburările de limbaj sunt deseori în interconectate: o tulburare gravă a limbajului oral este frecvent asociată cu o dislexie; dislexia este întotdeauna asociată cu disortografia .
- CAUZE
- Dezvoltarea neuroștiințelor, și mai ales a neuropsihologiei, a permis ca în ultimele decenii să se facă progrese științifice recunoscute la nivel mondial în materie de cunoaștere mai fină a activităților umane legate de limbaj. Aceste activități sunt cele plasate la nivel „superior” în funcționarea generală a creierului. Ele sunt foarte complexe şi pun în joc funcții multiple foarte elaborate ale sistemului nervos cerebral.
Disfuncția acestor circuite și rețele specifice care asigură recepția, integrarea și tratarea „informațiilor lingvistice” provoacă perturbații în limbajul scris în două mari domenii :
► tulburările propriu-zise ale funcției limbajului („rețele” specifice ale lecturii - descifrare + comprehensiune )
► tulburări ale unor funcțiuni capitale, care permit achiziția și utilizarea limbajului (atenție, memorie, spațialitate, temporalitate, capacități de logică, secvențializare, abstractizare etc., altfel spus: „echipamentul neuro-cognitiv”).
- Factorii cunoscuți până acum sunt în mod esențial factori patologici (de ex. prematuritate, dismaturitate, suferință neonatală) și mai ales factori de dezvoltare a limbajului (anomalii genetice și hormonale care alterează dezvoltarea echilibrului și repartiției diferitelor funcții care participă la formarea limbajului scris, fără a afecta inteligența propriu-zisă).
- TULBURǍRILE SPECIFICE ŞI LOCUL DIFICULTǍŢILOR ASOCIATE
= Legătura cu nivelul intelectual
Pentru ca să se poată vorbi de dislexie sau de disgrafie/ disortografie, capacitățile intelectuale ale copilului trebuie să se situeze în zona de normalitate a vârstei sale (într-un sens foarte larg) .
Într-adevăr, un copil având un nivel intelectual deficitar ar putea în aparență să prezinte și el asemenea tulburări, dar în acest caz ele se vor explica printr-un deficit global în ansamblul capacităților sale. Dificultățile de acces la limbajul scris nu vor mai fi atunci decât unele dintre deficiențele pe care le prezintă, la fel de importante ca toate celelalte.
O tulburare specifică a limbajului scris nu se poate defini decât din momentul în care se constată un decalaj între
- Capacitățile intelectuale aflate în parametri normali - pe de o parte (acestea pot fi remarcate adesea în viața curentă a copilului și în alte domenii ale activității școlare),
- Rezultatele specifice ratate îndată ce se trece la limbajul scris - pe de altă parte.
= Legătura cu tulburările psihologice de ordin psiho-afectiv sau comunicațional
În anii de inițiere în limbaj pot apărea probleme psihologice sau afective importante care să greveze puternic asupra disponibilității, energiei, „spațiului mental” al unui copil confruntat cu procesul de învățare fundamentală, care presupune un enorm efort personal, și să determine: indisponibilitate, respingere a limbajului, reacție de opoziție sau de refuz al învățării, împotrivire etc. În astfel de cazuri ne aflăm în prezența unor tulburări de personalitate, de motivare, de comunicare etc., care construiesc baraje în calea achizițiilor. Aici se poate vorbi mai degrabă de „blocaje” legate de scris-citit decât de tulburări specifice.
Aceste dificultăţi psihologice sunt numite “primare” deoarece sunt preexistente sau concomitente momentului întâlnirii copilului cu învățătura.
Pe de altă parte, tulburările specifice de scris se asociază şi cu perturbații psihologice numite “secundare”, care însoțesc şi interferează cu vârsta şi inadaptarea, generate de eșec și de inferioritate. Dificultăţile scris-cititului declanșează în mod inevitabil o mare nefericire personală, școlară sau profesională. În acest fel se creează situații care se pot permanentiza, cum ar fi nevroza de eșec, neputința dobândită, pierderea imaginii de sine, depresia, abandonul etc., ale căror consecințe și costuri sociale pot fi considerabile.
In fine, în alte cazuri, cele două tipuri de dificultăți psihologice (primare și secundare) pot coexista.
= Legătura cu mediul social și cultural
Condițiile extrem de nefavorabile de mediu social și/ sau cultural al copilului (mediul familial defavorizat, aport cultural general slab sau inexistent, mediu lingvistic străin, condiții materiale proaste etc.) pot să-l pună într-o situație în care solicitările şi materialele pe care trebuie să le producă mediul sunt insuficiente pentru a favoriza un proces normal de învățare. Astfel, factorii de mediu joacă în anumite cazuri un rol agravant.
Într-adevăr, în procesul de maturizare progresivă cerebrală lingvistică a ființei umane, rețelele neuronale ale competențelor se creează în condiții de bună stimulare și de circumstanțe favorabile, asigurate la momentul potrivit (nici prea devreme, nici prea târziu) .
În acest sens, anumite caracteristici ambientale psiho-familiale şi socio-culturale defectuoase pot contribui la „frânarea” dezvoltării mecanismelor complexe ale limbajului. Aceste situaţii vor dubla handicapul copiilor care prezintă oricum tulburări ale limbajului scris.
REMARCA : O ABORDARE MODERNA ESTE OBLIGATORIU GLOBALA ŞI PLURIFACTORIALA
Trebuie subliniat că cercetarea unei alegaţii exclusive a versantului psihologic sau afectiv prin opoziţie cu versantul neurocognitiv (sau reciproca) este un demers total depăşit în lumina descoperirilor ştiinţifice actuale. Într-adevăr, în multe cazuri, aceste două domenii de alterare - domeniul lui „a putea învăţa” şi cel al lui “a dori să înveţe ” – pot coabita şi interacţiona.
De aceea va fi important întotdeauna să se evalueze şi unul şi celălalt, pentru a se putea localiza cu precizie partea care revine tulburărilor specifice ale limbajului scris, şi aceea care revine blocajelor, reacţiilor psihologice sau handicapurilor ambientale.
Răspunsurile vor fi foarte diferite, dar complementare .
- DEPISTARE - DIAGNOSTIC – REMEDIERE
► Depistarea este indispensabilă, cât de timpuriu posibil. Este recomandabilă încă din grădiniţă, pentru a putea observa semnele predictive ale riscului de dificultăţi ce vor apărea în momentul adevăratului „contact” cu învăţarea limbajului scris (în primele clase). Este important să fie supravegheaţi şi anii următori, pentru a evita instalarea în eşec. Este important de asemenea ca depistarea să nu fie „delegată” în exclusivitate şcolii. Dimpotrivă, este necesară o asociere a vigilenţei părinţilor, anturajului, medicului de familie, la care trebuie să se apeleze pentru consulturi repetate, și a profesorilor. Din acest motiv este esențială realizarea unei informări de bază.
Dislexia/ disgrafia/ disortografia reprezintă una dintre principalele cauze ale eşecului şcolar, apoi profesional – social. Atâta vreme cât ea nu este recunoscută, înţeleasă si reeducată, copilul sau adultul va fi în suferinţă, iar atitudinile anturajului familial, şcolar sau profesional vor fi de cele mai multe ori inadecvate, din cauza necunoaşterii. Atunci copilul dezvoltă un dezgust pentru citit şi nu va mai investi în mod progresiv în materiile care necesită un efort de lectură. Limbajul va rămâne sărac, lucrul va fi lent, se va observa o oboseală şi o dificultate de transcriere a conţinutului gândirii şi de integrare a discursului celorlalţi. Pe termen lung, în viaţa de adult, dislexia/ disortografia incorect abordată este recunoscută ca un factor important de inadaptare socio-profesională.
► Un diagnostic diferențial precis este indispensabil, pentru ca răspunsurile terapeutice să fie cele adecvate (altfel existând riscul absenţei rezultatelor).Trebuie să ne amintim că tipurile, intensitățile şi contextele dislexiei/ disortografiei sunt foarte variate. Aceasta înseamnă că este nevoie de examinări diverse, cu atât mai complete şi pluridisciplinare cu cât tulburările sunt mai complexe şi mai severe.
Într-adevăr, pentru tulburările grave, examinarea trebuie să se desfășoare într-un câmp larg și să cumuleze domeniile medical, psihologic (potențial intelectual și stare/ funcționare psihologică), logopedic (evaluarea limbajului), psihomotor (temporalitate, spațialitate, corporalitate), neuropsihologic (stare și articulare a funcțiilor cognitive esențiale ale limbajului), școlar (nivel al achizițiilor și al dificultăților, funcționare cognitivă, comportament, etc.), precum și o evaluare a contextelor (familiale, afective, sociale).
Bineînțeles, pentru tulburările de intensitate mai mică (medii sau ușoare), ar putea fi suficiente bilanțuri mai puțin numeroase și mai ușoare pentru a stabili un diagnostic valid.
Aprecierea întinderii domeniilor și bilanțurilor necesare ar trebui să facă parte dintr-o consultare inițială, în general medicală şi logopedică, care trebuie să poată evalua importanța tulburărilor, și deci ce examene și bilanțuri sunt necesare și suficiente pentru un bun diagnostic .
In general aceste examene trebuie să fie efectuate la iniţiativa unui medic generalist bine informat sau a unui medic specialist (neuro-pediatru – pediatru – foniatru - neurolog – pedopsihiatru) şi să cuprindă, în afara examinării făcute de medic, aportul paramedical al specialiştilor din alte domenii (neuropsiholog, logoped, psiholog şi mai ales psihomotrician).
► Va fi necesar să se întreprindă diferite măsuri reeducative. Acestea sunt de ordin logopedic și neuro-cognitiv pentru versantul intrinsec lingvistic, precum și de ordin psihologic sau psihoterapeutic, atât de necesar în funcție de deteriorările constatate asupra personalității și motivației.
Natura acestor măsuri, pluri-disciplinaritatea, frecvența lor vor depinde și de natura și intensitatea tulburării. Intervenienții sunt aceiași cu cei citați la paragraful precedent, logopedia fiind practic implicată întotdeauna când este sigur vorba de tulburări specifice ale limbajului .
►Paralel se va realiza în clasă o adaptare pedagogică, pentru a ajusta împreună cu reeducatorii exigențele, în funcție de progresele școlare posibile și a păstra și spaţii de valorizare. În formele severe ar putea fi binevenită o școlarizare temporară specializată, dacă există asemenea structuri, pentru a favoriza deplin intensitatea reeducării și armonizării între cerințele școlare, reeducaţionale si psihologice.
► De asemenea este foarte util ca tânărul sau adultul să fie însoţit pe parcursul proiectului său personal de combatere a tulburărilor, printr-o susținere concretă (el va trebui să investească mai mult efort decât alții) cât și printr-o comunicare și o coordonare reală între medic, reeducatori, părinți și școală. Trebuie să existe o unitate pentru susținerea luptei împotriva acestor tulburări, care sunt întotdeauna complexe.
- CARE ESTE PROGNOSTICUL ?
► Evoluția tulburărilor limbajului scris va depinde de mai mulți factori care pot varia, în funcție de copiii implicați, după:
- tipul de dislexie/ disortografie: unii sunt mai ușor, alţii mai greu de tratat
- intensitatea tulburărilor : tulburările severe sunt evident mai rezistente la reeducare
- precocitatea depistării
- existența, regularitatea și intensitatea acțiunilor reeducative (deseori pluridisciplinare în cazurile severe), care pot să dureze mai mulți ani
- suportul întâlnit care va alimenta motivarea, remedierea experimentării eșecului, reabilitarea scrisului şi a şcolii, înțeleasă până atunci ca un loc de sancționare a inferiorității
- vigilența, cooperarea şi coordonarea între familie, școală şi reeducatori
► În condiții bune de tratament, ambient și susținere, tulburările dislexice și disortografice se reduc, deseori în mod evident, dar nu „dispar” cu adevărat complet decât atunci când este vorba de intensitate ușoară. Cazurile medii și severe vor reuși de multe ori să-și amelioreze considerabil performanțele, permițând cel mai adesea și continuarea studiilor și formării. Dar va rămâne în cele mai multe cazuri o slăbiciune legată de scris-citit.
De aceea educarea copiilor dislexici/ disortografici trebuie să comporte în mod obligatoriu o educație prin efort personal – ei vor trebui sa facă acest lucru toată viața - (educație care nu „afectează” numai școala sau reeducatorii, dar care implică în mod amplu şi părinţii!).
► În sfârșit, toleranțele şi adaptările posibile prin intermediul structurilor școlare sau profesionale ale societății noastre (Franța se află în întârziere prin comparație cu majoritatea celorlalte state) vor fi la rândul lor tot atâtea șanse de integrare acordate acestor copii sau adulți cu funcții mai dificile ale limbajului scris, dar ale căror resurse de inteligență normală și de bogăție personală sunt la fel de valoroase cu ale noastre ale tuturor, și sunt de utilitate socială.
(**) Notă specială DISGRAFIE (Fr) :
În literatura de specialitate din România, conceptul de disgrafie îl include şi pe cel de disortografie, iar denumirea globală pentru aceste concepte este disgrafie.
Ȋn Franţa, şi în majoritatea ţărilor din Occident, s-au făcut, începând cu anii ’90, numeroase demersuri pentru a se diferenţia caracteristicile acestei complexe tulburări de învăţare a actului scrierii, prin comparaţie cu disortografia. Disortografia necesită propriile examinări, bilanţuri si reeducări psiho-motrice şi grafo-motrice foarte specifice; în prezent disgrafia este clasificată în marea categorie a tulburărilor dispraxice, a căror identificare şi tratament depinde în pincipal de neuro-ştiinţele dezvoltării. Se face astfel o distincţie clară între scriere (stăpânirea gestului trasării şi a spaţiului “din pagină”) şi ortografie (stăpânirea compoziţiei cuvintelor şi a literelor din care sunt formate, şi aplicarea sintaxei).
Poti să fii foarte disgrafic, fără să fii dislexic sau disortografic. Dar, se poate ca o disgrafie să fie asociată unei disortografii; în aceste condiţii trebuie să fie diagnosticată şi tratată în mod specific fiecare dintre aceste afecţiuni concomitente.
Ȋn Franţa au fost create multe asociaţii parentalo-profesionale care protejează specificitatea de tip dispraxic a copiilor afectaţi de disgrafie
Redactare : Philippe Roux -director fondator al centrului experimental " Les Lavandes " (France) , formator profesori /părinţi – cofondator & administrator asociații părinti, profesioniști
Colaborări benevole : Angela Ioan (traducere ) București – Anamaria Ungureanu (supervision) profesor logoped Brasov
Pentru orice informaţii suplimentare, vă rugăm să vă adresaţi către :
Asociaţia Româna pentru Copii Dislexici - Tg. Mureş - Piaţa Trandafirilor Nr. 5
Preşedinte dna Eva Bartok, Email : copiidislexici@yahoo.com, Tel. 07.70.19.59.49
