Invatamant. Neurodidactica, iata cateva solutii pentru a invata “cu creierul” 

Invatamant. Neurodidactica, iata cateva solutii pentru a invata "cu creierul"

Autor: Pier Cesare Rivoltella
Articol preluat din Avvenire

Traducere Angela Ioan - Presedinte Asociatia Bucuresti Pentru Copii Dislexici

"Cercetarea in domeniul neurostiintelor deschide cai interesante pentru lumea scolii. Tehnicile de «teaching brain» sau «learning brain» ofera beneficii atat elevilor cat si profesorilor. Si totusi importanta ramane relationarea. 

O pauza activa si o scurta activitate - de obicei ludica si bazata pe colaborare - poate fi utilizata mai ales in scoala primara pentru mentinerea concentrarii copiilor. Specificitatea acestor activitati consta in relationarea permanenta cu ceea ce se face in clasa in cadrul predarii. De exemplu, daca lucrez cu figuri plane la geometrie si in pauza le dau copiilor activitati ca origami sau alte activitati care presupun indoirea hartiei, devine clar ca momentul recreativ mentine totusi copilul in zona temei pe care o studiaza. Avantajul este evident: usurarea sarcinii, amuzamentul, dar fara sa fie intrerupta activitatea de invatare, fara sa se produca o distragere.

Pauzele active sunt un exemplu de spaced learning - o ipoteza de lucru care isi afla originile in studiile realizate de cercetarea neurostiintifica in privinta ritmurilor atentiei si procesului de memorizare. Creierul nostru, spun neurostiintele, are nevoie periodic de pauze. Si acest lucru se intampla mai ales atunci cand numarul de informatii noi introduse devine excesiv. In acest caz hipocampus-ul, o parte a creierului care joaca un rol fundamental in procesul de memorizare, intra in situatia de suprasarcina si, in consecinta, intr-o stare de standby. Este un proces asemanator cu ceea ce se intampla atunci cand lucram pe un computer mai vechi si continuam sa tastam fara sa asteptam sa primim un feed-back al primului input: in final computerul se blocheaza. 

Ceea ce am descris mai sus reprezinta doar una dintre posibilele intalniri ale scolii cu cercetarea neurostiintifica. Peste tot in lume, din Statele Unite in Marea Britanie, din Franta in Italia, s-a deschis o noua frontiera de investigare si experiementare. La Paris de exemplu, prin initiativa Ministrului Educatiei, Jean Michel Blanquer, s-a format de curand o comisie alcatuita din specialisti in neurostiinte, cu scopul de a studia solutiile capabile sa imbunatateasca tehnicile de invatare. Intalnirea dintre scoala si cercetarea neurostiintifica a dat viata unui nou camp de cercetare denumit in continuare neuroeducatie sau neuropedagogie. Acesta se ocupa de doua domenii mari de cercetare si de interventie care se refera la profesor si activitatea de predare (Teaching Brain) si la modul de invatare al elevilor (Learning Brain). 

Cercetarea asupra modului de functionare a creierului profesorului in timpul predarii este tintita spre utilizarea corpului si a vocii in respectiva situatie, consumul energetic in timpul prestatiei, biochimia relatiei cu elevul, raportul intre predare si stres. 
Referitor la acest ultim aspect, am putea fi tentati sa credem ca, in cazul profesorilor, stresul are doar efecte negative si ca ar fi una dintre cauzele principale ale epuizarii - burn out – care este de obicei legata de aceasta profesie. Si totusi, o splendida cercetare a unei tinere studente de la Universitatea Harvard, Vanessa Rodriguez, a demonstrat ca stresul poate fi pozitiv si ca rezultatul activitatii didactice poate fi benefic pentru pedagog. Studiind curba de cortizol si eliberarea de endorfine (substante de care se leaga starea noastra de bine), Rodriguez a inregistrat o crestere semnificativa in cazul unui profesor care se preocupa cu grija de elevii sai. In esenta, a face bine iti face bine si tie. Si deci relatia educativa si pedagogica produce o senzatie de bine nu doar celui asupra caruia se aplica, ci si asupra celui care o realizeaza. 

Evident insa ca cea mai mare parte a cercetarii se refera la elev. Ma gandesc la studiile asupra bazelor neurofiziologice ale invatarii si tulburarilor invatarii, asupra raportului intre repetitie si memoria de lunga durata, asupra valorii experientei si emotiilor, si nu in cele din urma asupra procesului de imitatie. Aplicatiile didactice sunt extrem de interesante. De exemplu, faptul ca memoria pe termen lung se fixeaza gratie repetarii stimulului  care activeaza secventele de sinteza proteica) explica de ce este atat de folositor sa se invete tabla inmultirii pe de rost. Memorizarea se traduce in economie de energie, lasand-o disponibila pentru nivele mai inalte si provocatoare de problem solving: acest lucru a fost demonstrat de catre neurostiinte in cadrul studiului asupra formarii inteligentei matematice. Cat despre imitatie, se poate face referire la istorica descoperire a neuronilor oglinda, realizata de catre echipa Rizzolatti la Università di Parma.
Este vorba despre un tip special de neuroni, care, in cazul maimutelor, se activeaza ori la indeplinirea unei actiuni, ori atunci cand se observa actiunea indeplinita de altcineva. 
La om, aceasta functiune este realizata de catre neuronii care se gasesc in partea posterioara stanga a cortexului frontal, in corespondenta cu aria limbajului. Pe activitatea acestor neuroni se bazeaza nu numai justificarea oricaror forme de ucenicie (acolo unde novicele invata stand langa lucratorul deja expert), dar si posibilitatea de a intelege felul in care procesul de invatare trece mereu prin simularea corporala: lucru demonstrat de studiile lui Vittorio Gallese asupra capacitatii cinematografului si imaginii in general, de a activa circuitul nostru oglinda. 

Dar cercetarea neurostiintifica arunca si o lumina noua asupra creierului adolescentilor, dar si asupra dificultatilor pe care le intalnesc in munca lor profesorii si educatorii. Ritmul veghe-somn, de exemplu, este marcat la cei mai tineri printr-o eliberare in ciclu a melatoninei, lucru care se intampla de obicei mai tarziu decat in cazul adultilor. Tinerii adorm mai tarziu, dar intra si mai tarziu in activitate dimineata. Aceasta contrazice ideea ca la scoala primele ore ale diminetii ar fi cele mai productive: de fapt in USA, in multe scoli se studiaza deja elaborarea unui orar brain-based care prevede inceperea cursurilor de la ora 10.00. Un experiment de acest fel va demara si in Italia: in institutul Ettore Majorana din Brindisi, o scoala superioara, pornind din anul viitor, cateva clase vor incepe cursurile mai tarziu. 

O alta tema majora este legata de motivatie si decizie. Cortexul frontal si prefrontal, care la adult au responsabilitatea acestor sarcini, ajunge la maturitate mai tarziu. In perioada de dezvoltare (varsta evolutiva), alegerile sunt guvernate mai degraba de “circuitul placerii”, sau de tendinta creierului de eliberare a dopaminei si serotoninei in relatie cu stimuli placuti. Aceasta inseamna pentru profesor ca, pe langa efortul de atragere a responsabilitatii elevului fata de sarcina invatarii, acesta va trebui sa inteleaga ca este necesar sa ii dea si un aer atractiv. 

Ce poate sau ce trebuie sa faca scoala in fata acestor situatii? Simplificand as putea spune ca scoala se poate comporta in doua moduri. Primul este sa se plieze pe ceea ce ii sugereaza cercetarea neurostiintifica. Este vorba despre o alegere reductionista, care sfarseste prin a incredinta neurostiintelor sarcina de a individualiza criteriile invatarii, iar pedagogiei sarcina de a le aplica. Aceasta este solutia aleasa cateodata in spatiul anglosaxon, dar care nu poate fi impartasita. Sarcina scolii este alta. Cu siguranta ca nu poate fi ignorata masura in care rezultatele cercetarii neurostiintelor cognitive permit o cunoastere aprofundata a temei invatarii: sunt subiecte care ar trebui sa intre in formarea initiala si sa se afle la dispozitia si in serviciul profesorilor. De aici incolo insa va fi sarcina profesorului sa isi proiecteze didactica si sa-si gestioneze clasa, deoarece educatia - chiar neurostiintele o spun - continua sa fie inainte de orice RELATIONARE."

Pier Cesare Rivoltella profesor la Facultatea de Stiintele Educatiei –Milano, Licentiat in filosofie la l'Università Cattolica di Milano (1988) – incepand din 1990/91, invitat sa sustina cursuri de Semiotica si Teoria comunicarii la l'Università Pontificia Salesiana din Roma. Interesul pentru didactica media si multimedia il conduce spre realizarea cursului de Teoria della comunicazione in cadrul Facultatii de Stiintele Educatiei la Università Cattolica Milano si Brescia (a.a. 1994-95) , fiind precupat de cercetarea raportului intre stiintele comunicarii si procesele formative. 
Din 2000 devine profesor asociat pentru sectorul disciplinar M-PED 03, Didactica si pedagogia speciala si din 2001 este solicitat de Università Cattolica din Milano pentru postul de profesor in aceeasi arie (Metode si tehnici de interactiuni educative).
Din 2006 devine Professore ordinario di Tecnologie dell'istruzione e dell'apprendimento la l'Università Cattolica din Milano.
La Universitate a creat si conduce CREMIT (Centro di Ricerca per l'Educazione ai Media, all'Informazione e alla Tecnologia).
Fondator si presedinte SIREM (Società Italiana di Ricerca sull'Educazione Mediale). Vicepresedinte al SIRD (Società Italiana di Ricerca Didattica) .

error: Continutul nu poate fi copiat !!! Toate drepturile sunt rezervate.